Poveste din Spital

Statistics

Users
6
Articles
11
Articles View Hits
15092

Articole Power-User

Etapele medicale pe care un cuplu trebuie să le urmeze pentru a diagnostica infertilitatea și tratamentele urmate în funcție de fiecare etapă

O primă etapă constă în evaluarea stării generale de sănătate, precum și o trecere în revistă a istoricului medical. În cazul meu, anamneza s-a desfășurat diferit de-a lungul celor 5 ani, în funcție de fiecare medic în parte, dar în mare s-a concentrat pe: 

Ghid privind infertilitatea cuplului

M-am tot gândit cu ce aș putea să încep și cum ar fi mai util să arate acest „ghid” privind infertilitatea cuplului și pașii pe care un cuplu trebuie să-i urmeze pentru a diagnostica această „boală” și pentru a spori șansele de a avea un copil. Asupra faptului că, infertilitatea poate fi considerată sau nu o boală, nu pot să mă pronunț eu, dar, cu siguranță, infertilitatea are o puternică încărcătură emoțională și trebuie privită ca o problemă care afectează cuplul.

Cred că postura în care mă aflu de aproximativ 5 ani, respectiv aceea de „candidat la statutul de părinte”, îmi conferă dreptul de a avea o opinie obiectivă asupra acestei probleme și mai mult, pot furniza câteva informații utile, care pot ghida și alte cupluri prin acest labirint al încercării de a găsi o explicație la situația în care se află.

 

Informații despre site și scopul acestui site

             Stimați utilizatori ai acestui site,

            Scopul acestui site este de a crea un mic ghid pentru toți cei care au nevoie la un moment dat (deși nu doresc nimănui asta) de serviciile medicale oferite într-un spital din România. Atunci când trebuie să apelăm la serviciile medicale din țară, majoritatea ne punem diverse întrebări (Unde să merg? Cum să ajung acolo?) și poate una din cele mai des întâlnite întrebări (din păcate) este: Cât mă costă?

            După cum se poate citi în articolele publicate până în prezent, am încercat crearea acestui ghid prin prezentarea experiențelor proprii. Oricine dorește să ajute alți oameni care trec prin experiențe asemănătoare își poate scrie pe site „povestea sa”. Nu am avut experiențe cu spitalele din străinătate sau cu spitalele private din România, dar dacă cineva a avut și dorește să-și împărtășească experiența pozitivă și/sau negativă este binevenit.

            Vreau să menționez că acesta nu este un site comercial și nu urmărește vreun profit. Autorul articolului are dreptul de a-l publica, modifica și șterge după cum dorește. În ceea ce privește conținutul articolului, fiecare poate să scrie ce dorește referitor la acest subiect și poate oferi cât de multe detalii dorește.

            Atrag atenția asupra faptului că vor fi interzise articolele care conțin „expresii jignitoare” și „un limbaj vulgar” pentru că, cred cu tărie în faptul că ne putem exprima nemulțumirea, supărarea sau frustrarea și într-un mod civilizat. În cazul în care autorul dorește, poate să își lase și datele de contact pentru a putea oferi mai multe detalii celor interesați.

           Ca să puteți publica articole pe acest site, trebuie să parcurgeți următorii pași:

          Nu știu dacă voi reuși sau vom reuși să schimbăm ceva sau să ajutăm pe cineva prin intermediul acestui site, dar pot să spun că eu m-am săturat să tot caut răspunsuri la unele întrebări care nu ar trebui să-și aibă rostul într-o societate civilizată – într-o țară care se presupune că este membru cu drepturi depline în cadrul Uniunii Europene.

         În cadrul site-ului se poate observa că, pe măsură ce vor fi publicate mai multe articole, voi încerca categorisirea acestora pe spitale, astfel încât să fie mult mai ușoară găsirea unui articol.

Introducere și nu numai.......

M-am tot gândit ce aș vrea să obțin de la acest site si de unde să încep cu „poveste din spital”.  Cu siguranță că nu mă aștept ca acest site să „revoluționeze” sistemul medical din România și nu aș îndrăzni să-mi propun acest lucru, dar cred și sper, că experiența mea și a altora, ar putea să-i ajute și pe alții, care se confruntă cu aceleași probleme, să treacă mai ușor peste ele. Nu mă interesează să dau nume de medici, asistente medicale, infirmiere, căci, practic indiferent că numele lor este „Popescu”, „Ionescu”, etc., importantă este atitudinea lor față de pacienți și nu în ultimul rând, față de meseria pe care și-au ales-o.

Deși am doar 34 de ani, „confruntarea” mea cu spitalele din România a început de câțiva ani buni. Și, încercam să-mi amintesc exact care a fost prima mea experiență într-un spital din România, dar apoi mi-am zis, ca nu are niciun rost să relatez exact anul și ziua în care mi-am dat seama cum funcționează sistemul medical românesc, așa că voi descrie câteva experiențe trăite de mine și de familia mea, unele cu un final fericit și atunci cu toate neajunsurile, vezi sistemul medical cât de cât eficient și unele cu un final nefericit și atunci, parcă resimți și mai acut neajunsurile acestui sistem și „mizeria umană”.

Și acum și o poveste cu final fericit - confirmarea unei sarcini

Iată că au trecut aproape 2 ani de când am încercat și procedura cu decongelarea embrionilor, procedură de asemenea, nereușită și pot să afirm că există „minuni” sau mai bine zis sunt anumite momente în viața fiecăruia dintre noi când se întâmplă lucruri pentru care nu avem nicio explicație logică, lucruri pe care trebuie să le luăm așa cum sunt și să ne bucurăm pe deplin de ele.
După procedura FIV eșuată (respectiv, implantarea celor 2 blastociști) și decongelarea embrionilor (tot 2 blastociști) și după alte vreo 6 luni, am decis să încercăm și un alt medic și astfel am ajuns la Clinica Medlife. Aici am întâlnit un medic deschis, receptiv și ceea ce pentru noi a contat cel mai mult, a fost faptul că puteam să păstrăm legătura cu el pe email, telefon și astfel să putem comunica în timp util despre orice, tratament, eventuale programări, eventuale probleme întâmpinate. Nu mi s-a întâmplat să nu răspundă la vreun email, nu scrie o întreagă poveste, este scurt și la obiect.
A analizat toate investigațiile medicale pe care le-am făcut până atunci, m-a examinat și el, am făcut și o histeroscopie, deși mai făcusem una înainte și concluzia lui a fost mai mult sau mai puțin similară cu a celorlalți medici, nu avem vreo problemă medicală, nici eu, nici soțul meu și la rândul lui ne-a recomandat încă un FIV, în speranța că de data asta poate „mâna lui” ca să zic așa îmi va purta mai mult noroc.
Am început procedura de stimulare ovariană, care a urmat de data asta un alt protocol medical, dar care în sine presupune aceleași tratamente hormonale (injecții și pastile la ore exacte), mai mult sau mai puțin plăcute, aceleași monitorizări ecografice, analize, etc.
A urmat și ziua puncției, extragerea ovocitelor, așteptarea ca totul să fie ok, respectiv, în cazul meu, cele două zile de așteptare, căci a treia zi medicul embriolog împreună cu medicul ginecolog mi-au comunicat că doar 2 embrioni din cei 7 sunt de calitate foarte bună și unul de calitate bună și că, recomandarea lor este să-i transfer la 3 zile și nu la 5, căci dacă nu am cel puțin 3 embrioni de calitate foarte bună, ei nu recomandă păstrarea lor până la stadiul de 5 zile (blastocist).
Am fost un pic dezamăgiți căci data trecută am avut practic 4 embrioni care au ajuns la stadiul de 5 zile (doi de calitate foarte bună și 2 de calitate bună) și practic nu s-a întâmplat nimic, deci statistic acum aveam șanse și mai mici. Și totuși statistic este și va rămâne statistic, căci experiența fiecăruia, norocul fiecărui cuplu, șansa lui nimeni nu o poate contabiliza în niște cifre.
A urmat procedura de embriotransfer. Am transferat 3 embrioni și apoi a urmat lunga așteptare de 2 săptămâni, care par ani, nu zile și alte tratamente prin care să ajuți corpul să susțină și să fixeze o eventuală sarcină. Cu o seară înainte să fac analiza sângelui pentru a vedea dacă sunt sau nu însărcinată am avut o ușoară sângerare, sângerare care a fost suficientă pentru ca toate suspiciunile mele privind o nereușită să capete și mai mult contur. Deja îmi acceptasem soarta și de data asta, ca să zic așa și nici nu am vrut să mai aud de o eventuală analiză de sânge, fiind sigură că urmează să-mi vină menstruația și că nici de data asta „șansa” nu a fost de partea noastră. Deși, sângerarea s-a oprit peste noapte, tot nu mai credeam în eventualitatea unei sarcini. Totuși, a doua zi de dimineață am mers la o clinică și am făcut un test de sânge. Rezultatul a fost de 950, un 950 care mie nu îmi spunea nimic, deși după fiecare procedură am făcut un astfel de test și de fiecare dată rezultatul a fost mai mic decât 0, dar nu vroiam să-mi fac nici un fel de iluzii. Soțul meu a întrebat în stânga și dreapta, inclusiv medicul meu și rezultatul a fost că da, sunt însărcinată. Nu îmi venea să cred că aproximativ după șase ani de încercări mi se confirmase o sarcină.
Au urmat alte perioade de frământări și întrebări fără răspuns, oare se va fixa, oare organismul va accepta sarcina, dar nimic parcă nu se compara cu bucuria resimțită, cu mulțumirea aia sufletească că da, se poate, iar în acel moment pentru noi faptul că ni s-a confirmat că acest lucru este posibil era mai mult decât puteam spera. La prima ecografie ni s-a confirmat că vom avea gemeni, doi din cei trei embrioni transferați s-au prins, ceea ce nu putea decât să ne confirme și mai mult că se poate.
Acum sunt în 5 luni, se pare că vom avea un băiețel și o fetiță și deși multe lucruri în evoluția acestei sarcini nu depind de noi, suntem încrezători că dacă s-au lăsat așteptați atâta timp, cineva acolo sus ne iubește și totul va decurge normal, iar ei vor fi sănătoși.
Practic expresia „a trece de la agonie la extaz” ni s-a aplecat perfect.
De asemenea, un sfat sau de ce nu, o realitate pentru cuplurile care încearcă să aibă bebeluși este acela că, atunci când mai ai o șansă, fie ea cât de mică, nimic nu este pierdut, credeți în șansa voastră, în voi, în ceva mai presus de voi, de logică, de rațiune și poate mâine, poimâine, veți fi voi în locul nostru.

Copyright © 2014 Poveste din Spital. All Rights Reserved.