Poveste din Spital

Povești din Spitalul Floreasca, București

La spitalul Floreasca lucrurile stau altfel, deși din punct de vedere al șpăgii nimic deosebit. De ce zic un pic altfel, pentru că aici într-adevăr întâlnești cazurile cele mai complicate și urgente, pentru că este spitalul de urgență și toate cazurile care nu se pot rezolva la spitalele din provincie sau în alte spitale sunt repartizate aici. Astfel, chiar dacă dai bani, tot poți să aștepți ore în șir în fața unui cabinet medical sau la coadă la internări.

 Aici am întâlnit o doamnă doctor gastroenterolog cu care am păstrat legătura ani de zile pentru că în primul rând își făcea treaba indiferent de cât de mulți bani îi dădeai și în al doilea rând, pentru că era singura mea modalitate să ajung cu tatăl meu într-un astfel de spital și să beneficiem cât de cât de un tratament adecvat, pentru că față de spitalul din orașul natal, unde nu aveau nimic, începând de la lipsa aparturii medicale, mizeria din saloane, lipsa medicamentelor și nu în ultimul rând, „mizeria umană”, aici găseai medicamente, aparatură cât de cât modernă și nu în ultimul rând specialiști, pentru că zi de zi se confruntau cu cazuri noi, învățau zi de zi din experiența lor și a altora, mergeau cât de cât la cursuri și conferințe, fiind la zi cu cele mai noi practici în domeniu. Dar și aici toate lucrurile se rezolvau dacă dădeai bani. Astfel, dacă dădeam 5 lei unei infirmiere imediat făcea rost de o lenjerie curată, dacă dădeam 10 lei unei asistente medicale imediat își făcea timp să-i schimbe un pansament tatălui meu sau să-mi zică ce anume tratament îi dă, ce rezultat i-a ieșit la analize și nu în ultimul rând, să mă lase să-l văd în afara orelor de program.

Am uitat să menționez că și în acest spital, ca în majoritatea spitalelor, paza este asigurată de o firmă privată și ca să intri în spital trebuie să dai din nou 5 lei șpagă și asta de fiecare dată când vrei să intri. Recunosc că uneori am avut noroc să intru în spital și fără să dau bani și asta nu datorită bunăvoinței unui paznic sau altuia, ci doar prin faptul că am spus tot felul de „minciuni” ca să mă lase să intru în spital, începând de la faptul că tata trebuie să se opereze acum și trebuie să-i duc schimburi, până la faptul că mă așteaptă medicul X. Și acest lucru ține uneori, mai ales în spitalele din București, pentru că celălalt nu știe practic cu cine stă de vorbă și cum în București există întotdeauna un „pește” mai mare, nu știi peste cine poți să dai, în sensul că dacă ești soția lui X, sau fata lui Y sau ocupi o anumită funcție, toate ușile se deschid.

În afara faptului că în acest spital condițiile sunt inumane, în sensul că am văzut oameni internați inclusiv pe holul spitalului, adică aveau patul amplasat pe hol și își țineau perfuzia în mână și mai mult, erau paturi chiar pe culoarul din salon, trebuie să menționez faptul că în acest spital se salvează vieți. Și viața tatălui meu a fost salvată aici de câteva ori. Nici un medic din acest spital nu mi-a cerut direct bani și niciunul nu a vrut să ia banii înainte de o intervenție chirurgicală. Ulterior, fiecare a luat banii pe care i-am dat, începând de la medicul anestezist și până la rezidenți. Ce este inuman și aici este faptul că nimeni nu îți spune nimic, nimeni nu are timp să stea să-și explice ce presupune acestă intervenție chirurgicală, ce riscuri și ce complicații pot apărea ulterior intervenției chirurgicale. Trebuie să te rogi practic de ei, să stai ore în șir în fața unei uși că să primești niște răspunsuri pe care ar fi firesc și normal într-o societate așa zisă democratică și dezvoltată să le primești.

Dar și atunci ca și acum am trecut mai departe, poate și datorită faptului că nu mai contează nimic, nici câți bani ai dat, nici cât timp ai pierdut pe la uși, dacă ieși pe picioarele tale din spital și problema pentru care tu ai venit a fost rezolvată. Probabil, că din comoditate sau nu știu excat de ce nu am făcut nimic atunci, fiind bucuroasă doar că am scăpat și de data aceea din spital. Ce puteam să fac, m-am întrebat de foarte multe ori, nu știu, poate și simplul fapt că am scris despre aceste lucruri pe un site, că am împărtășit din experiența mea și altor oameni, tot este ceva decât atitudinea pe care am adoptat-o atunci de a nu face nimic.

O altă realitate a lumii în care trăim și cu care ne confruntăm când ajungem într-un spital din România este aceea că aproape întotdeauna se găsește cineva care are mai mulți bani decât tine sau o „pilă” mai mare și astfel ești nevoit să accepți orice și să înduri orice, numai să știi că ai măcar o șansă la un tratament, că nu ți se spune să mergi acasă că nu ai bani pentru acest tratament, practic că ai șansa să trăiești.

Atunci când ajungi într-un spital de stat din România nu ai la îndemână decât două posibilități, ori ai mulți bani și atunci nu mai contează cine ești și de unde ai venit că vei fi tratat, cel puțin, în față, „regește” (adică toată lumea roiește pe lângă tine și totul devine posibil, se găsesc mereu soluții și tratamente noi), ori ai anumite conexiuni cu un medic sau altul sau ai puterea de decizie „în mână”. Dacă nu ai niciuna din aceste două posibilități, atunci nu mai rămâne decât norocul și prin noroc mă refer la faptul că poate, poate ai șansa să întâlnești și un medic care mai presus de orice își face meseria, ori nu poți decât să te rogi la Dumnezeu.

În același timp cu „critica” adusă sistemului medical din România, nu pot să nu menționez faptul că, viața tatălui meu a fost salvată în Spitalul Floreasca de niște medici, care în primul rând au fost oameni, care și-au făcut meseria. Nu știu, poate că la acest lucru a contribuit și faptul că aici au și aparatura necesară pentru astfel de intervenții, s-au confruntat cu nenumărate astfel de cazuri sau pentru simplul fapt că medicii de aici știu că oricum nu pleacă nimeni din spital fără să dea „porția”, dar știu că dacă aș fi rămas în spitalul din orașul natal, poate și nu poate, sigur, viața tatălui meu ar fi fost pusă în pericol. Și astfel, din nou am preferat să facem imposibilul, să facem rost de bani, chiar dacă mai mulți, pentru a ne asigura că tata este tratat cel mai bine și că va beneficia de tratamentele cele mai bune.

De asemenea, atrag atenția asupra lipsei de operativitate a sistemului de ambulanțe care poate pune în anumite momente în pericol viața unui om, care și așa atârnă de „un fir de ață”. De exemplu, tatăl meu a fost ținut ore în șir în spital, fără a i se administra nimic, pentru că nu s-a găsit o salvare să-l transporte la București și pentru că medicul de gardă de aici nu vroia să scrie faptul că intervenția de care avea tatăl meu nevoie nu putea fi efectuată acolo. Astfel, pentru a beneficia de o salvare trebuie ca un medic din acel spital să spună că boala pe care o are pacientul sau intervenția pe care urmează să o facă nu poate fi soluționată în acel spital, practic că îi depășește competențele. Și apoi rămâne și eterna problemă a numărului insuficient de salvări și astfel pacienții trebuie să aștepte ore în șir ca o salvare să vină din altă localitate.

Revenind la d-na doctor gastroenterolog  am învățat și asta în timp, că era mai bine, cel puțin în cazul ei, să îi dau toți banii la început, adică îi dădeam pentru o săptămână de spitalizare și analizele pe care le făcea cam 2, 3, 4 milioane și nu să îi dau de fiecare dată câte 50 lei sau 100 lei.  Privind în urmă, zic că într-un fel sau altul și-a meritat banii, pentru că îl primea pe tata de fiecare dată când avea nevoie, îl vorbea respectuos și nu în ultimul rând simțeam că făcea tot ce depindea de ea ca tata să fie bine. Am acceptat această situație tacit, încă de la început, practic am fost de acord cu ea, pentru că nu aveam altă soluție, varianta de a merge într-un spital privat era la aceea dată ceva imposibil, costurile aferente unor astfel de intervenții depășind cu mult posibilitățile mele materiale.

Ceea ce este și mai frustrant este faptul că, având la îndemână accesul la informație, știi că s-au descoperit tot felul de tratamente noi pentru boala ta, dar nu poți să beneficiezi de ele, nici măcar nu poți să îndrăznești să speri că vei avea vreodată parte de ele, din simplul motiv că nu ai bani. 

 

Copyright © 2014 Poveste din Spital. All Rights Reserved.