Poveste din Spital

Institutul Național de Neurologie și Boli Neurovasculare din cadrul Spitalului Bagdasar-Arseni

Iată că am ajuns și la acest spital, dar nu este ultimul pentru că experiența mea cu spitalele din România nu se oprește aici. În urma unei tomografii, al cărei rezultat nu era favorabil pentru noi, în sensul că s-a descoperit o tumoare la creier a trebuit să mergem de urgență în București. Trebuia să ajungem la un medic neurochirurg pentru a realiza operația. Tot întrebând în stânga și în dreapta am aflat numărul de telefon al unui medic din Institutul Național de Neurologie și Boli Neurovasculare din cadrul Spitalului Bagdasar-Arseni. Deși   l-am sunat sâmbăta (deci în timpul lui liber) a fost destul de deschis, în sensul că mi-a zis că mă așteaptă la el acasă cu analizele să vadă despre ce este vorba. Duminică am fost la el acasă, i-am spus ce problemă am și mi-a zis că mă așteaptă luni la spital, împreună cu pacientul. Operația trebuia să se realizeze cât mai repede pentru că starea pacientului nu se ameliora, ci din contră se agrava. Simptomele erau: dureri foarte mari de cap, însoțite de vomă și pierderi de echilibru. Așa că, cei care manifestă astfel de simptome trebuie să se prezinte de urgență la medic, întrucât dacă ele persistă (în cazul nostru aceste simptome nu au încetat timp de 2 luni) situația este posibil să se agraveze și să necesite intervenția de urgență.

 

 

Medicii neurochirurgi care au realizat intervenția chirurgicală de extirpare a tumorii și medicul anestezist nu au vrut să ia bani înainte de operație. Infirmiera însă nu a avut nicio reținere în a lua banii, spunându-mi înainte să-i dau „porția” că ea va fi cea care va ieși din când în când afară din sala de operații și ne va spune care este starea pacientului, deci „va face ceva”, „ceva” pentru care trebuie plătită. Astfel, i-am dat 10 lei. Tot ea mi-a arătat-o pe asistenta de la instrumentar care s-a prezentat la mine scurt: „Eu sunt asistenta de la instrumentar și voi fi în sala de operații”, deci am scos din buzunar hârtia magică de 50 lei. Ceea ce mi se pare inuman și lipsit de orice fel de scrupule și moralitate este faptul că în momentul în care transportau pacientul de la sala de operații la terapie intensivă în fața mea au apărut două asistente medicale, care în loc să-mi spună care este starea pacientului, ele mi-au zis numele lor și că amândouă au fost în sala de operații, că sunt asistentele de la instrumentar și stăteau nemișcate în fața mea tot repetând aceleași lucruri, doar, doar o să mă prind și eu de ce au venit. Nu am avut puterea decât să le zic că le voi căuta mai târziu.

 Așa cum am scris în articolul „Introducere și nu numai ....”, „atitudinea asistentei era clară: Și-a făcut treaba și eu trebuie s-o plătesc pentru asta și să tot îi mulțumesc, uitând total de faptul că pentru ceea ce a făcut este deja plătită prin salariu și că ceea ce a făcut nu este cu nimic mai presus de obligațiile pe care le are prin fișa de post. Iată că m-am făcut că uit de această „obligație”. Dar, poate că am avut curajul să fac acest lucru și pentru că știam că nu mai am nimic de-a face cu ea, căci ea era asistentă la instrumentar și participa numai la operații. Cel mai mult m-a deranjat atitudinea ei și modul cum a pus problema.”

În fața ușii de la terapie intensivă era un băiat (care aștepta să intre la mama lui, operată de asemenea la creier și care de aproximativ o lună era în comă) care mi-a zis: „Știi de ce au venit, nu?”. I-am răspuns că bănuiam eu de ce au venit, respectiv; „să-și ia porția”, dar că în acele momente nu mă interesa decât să aflu care era starea pacientului și nu cum să mă achit de „datoria” către ele.

Tot el mi-a zis cum merg lucrurile în acest spital, care sunt tarifele, cât să dau la doctori, la asistente, la infirmiere.

Așa cum am scris în articolul „Introducere și nu numai ....”, „Ca să pot să intru la pacient, trebuia să dau 10 lei asistentei care îmi deschidea ușa și apoi și celorlalte asistente, căci nici nu ajungeam bine la patul pacientului că se și prezentau lângă pat spunându-mi că și ea este asistentă acolo. Și normal ca turele se schimbau și trebuia s-o iau de la capăt. Și în acest caz, se potrivește foarte bine proverbul românesc: „Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții”, în acest caz, Dumnezeu este reprezentat de medici și sfinții de restul personalului angajat în spital (adică, dai 5 lei la pază ca să poți intra în curtea spitalului, 5 lei pentru revenirea memoriei unei infirmiere, 10 lei asistentelor pentru deschiderea ușilor, etc.).”

Băiatul pe care l-am cunoscut în acest spital, respectiv cel cu mama în comă de aproximativ o lună, merită din punctul meu de vedere tot respectul din lume. Sacrificiile pe care acest om le-a făcut pentru viața mamei lui sunt mult peste puterea de înțelegere a multora dintre noi. Acest băiat dormea în mașină (pentru că nu era din București), făcea duș în spital pe unde putea, îi prepara în fiecare zi mamei lui mâncarea pasată pentru că numai așa putea   s-o mănânce (respectiv, cu o seringă), alerga pe la diverse farmacii să-i procure medicamentele mamei lui și nu numai, pentru că atunci când dexametazona nu se mai găsea la farmaciile din București, a făcut rost de mai multe cutii de la o farmacie din provincie și i le-a dat medicului anestezist să le folosească și pentru alți pacienți care nu aveau. Și totuși, în ciuda tuturor acestor greutăți se încăpățâna să nu renunțe, să creadă în șansa mamei lui, chiar dacă aceea șansă era minimă.

Tot el mi-a zis că după o lună a ajuns „la fundul sacului” și că nu o să le mai dea asistentelor și infirmierelor nimic, pentru că pur și simplu nu mai are. Medicii neurochirurgi și medicul anestezist după a doua intervenție chirurgicală nu au vrut să mai ia niciun ban, dar asistentele, deși, acum îl știau foarte bine și cunoșteau situația mamei lui, au continuat să-i ia banii, respectiv erau două ture pe zi a câte două asistente și la fiecare trebuia să le dai câte 10 lei și două infirmiere, pentru care tariful era de 5 lei.

Și cam atât și despre acest spital. Am prezentat practic o altă „poveste” și totuși aceeași ......

Vă aștept și pe voi cu comentarii și/sau alte „povești” din spitalele românești și nu numai.

Who's Online

We have 92 guests and no members online

Copyright © 2014 Poveste din Spital. All Rights Reserved.